Petru încheie această secţiune printr-o trimitere la Osea. Folosindu-se de tragica viaţă de familie a acestui profet pentru a ne preda o lecţie practică, Dumnezeu a rostit judecata asupra naţiunii Israel. Datorită necredincioşiei israeliţilor faţă de El, Dumnezeu a spus că nu va mai avea milă de ei şi că nu vor mai fi poporul Său (Osea 1:6,9). Dar darea la o parte a Israelului nu a fost definitivă, întrucât tot Domnul a făgăduit că într-o zi Israelul va fi refăcut:

„...Voi avea îndurare de ea, care nu căpătase îndurare; apoi le voi zice celor care nu erau poporul Meu: «Tu eşti poporul Meu!» şi ei vor zice: «Tu eşti Dumnezeul meu! (Osea 2:23).

Unii din oamenii cărora le scria Petru făcuseră cândva parte din naţiunea Israel. Acum ei erau membri ai bisericii. Prin credinţa în Cristos, ei deveniseră poporul lui Dumnezeu, în timp ce iudeii necredincioşi erau lepădaţi în continuare.

Aşadar Petru vede condiţia iudeilor convertiţi din vremea sa ca o împlinire parţială a textului de la Osea 2:23. În Cristos ei au devenit noul popor al lui Dumnezeu; în Cristos, ei au căpătat îndurare. Această mână de evrei mântuiţi a beneficiat de binecuvântările promise Israelului prin Osea cu mult înainte ca Israelul să se bucure pe plan naţional de ele.

Nimeni nu trebuie să conchidă din acest pasaj de la Petru că, întrucât biserica este acum poporul lui Dumnezeu, El a terminat cu Israelul ca naţiune. După cum nimeni nu trebuie să tragă concluzia că biserica este acum Israelul lui Dumnezeu sau că făgăduinţele făcute Israelului se aplică acum bisericii. Israel şi biserica sunt entităţi separate şi distincte şi o înţelegere a acestei distincţii este una din cele mai importante chei pentru interpretarea cuvântului profetic al lui Dumnezeu.

Israel a fost poporul ales, pământesc, al lui Dumnezeu din vremea când a fost chemat Avraam până la venirea lui Mesia. Răzvrătirea şi necredincioşia naţiunii au atins punctul culminant când a fost răstignit Cristos pe cruce. Datorită acestui păcat care a pus capac la toate, Dumnezeu a dat la o parte, pentru o vreme, poporul Său ales, Israel. Israeliţii sunt şi astăzi poporul Său, din vremuri străvechi, dar nu poporul Său ales. În veacul de acum, Dumnezeu are un nou popor - biserica. Această epocă a bisericii formează o paranteză în relaţiile lui Dumnezeu cu Israelul. Când se va fi închis paranteza, adică atunci când biserica este răpită la cer, Dumnezeu îşi va relua relaţiile Sale cu Israelul. Atunci o rămăşiţă credincioasă din naţiunea Israel va deveni din nou poporul lui Dumnezeu.

Împlinirea definitivă a profeţiei lui Osea este încă în viitor. Ea va avea loc la a doua venire a lui Cristos. Naţiunea care L-a respins pe Mesia, israeliţii „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Da, îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu şi-L vor jeli amarnic, cum plânge cineva un întâi-născut" (Zaharia 12:10). Atunci, un Israel pocăit şi credincios va căpăta îndurare şi va deveni din nou poporul lui Dumnezeu.

Ideea pe care o subliniază Petru în versetul 10 este că evreii credincioşi de azi beneficiază de o împlinire anticipată a profeţiei lui Osea, pe când evreii necredincioşi continuă să fie înstrăinaţi faţă de Dumnezeu, împlinirea deplină şi definitivă a profeţiei va avea loc atunci când „Izbăvitorul va ieşi din Sion" şi „va îndepărta nelegiuirea de la Iacov"(Romani 11:26).