Petru discută acum savurarea actuală a mântuirii - adică Cristos, luat prin credinţă. Deşi nu L-am văzut niciodată cu ochii noştri fizici, noi îl iubim (majoritatea manuscriselor greceşti conţin varianta: „cunoscut" (eidotes), în loc de „văzut" (idontes). Sensul final este însă cam acelaşi, adică faptul că ei nu au făcut cunoştinţă în persoană cu Isus pe pământ). Deşi nu-L vedem acum, credem în El. Aşa intrăm în acea stare de binecuvântare de care îi aminteşte El lui Toma: „Binecuvântaţi sunt cei ce nu au văzut şi totuşi au crezut" (Ioan 20:29). William Lincoln scrie pe această temă:
„Oamenii discută mult despre dragoste, dar adevăratul test al dragostei faţă de Dumnezeu şi Cristos constă în faptul că atunci când trece printr-o încercare, credinciosul spune: „Pentru nimic n-aş pierde bunăvoinţa şi zâmbetul lui Dumnezeu. Prin urmare, prefer să sufăr, decât să-I întristez faţa."
Iubirea se mulţumeşte cu o coajă de pâine, dar însoţită de zâmbetul lui Dumnezeu, mai degrabă decât cu o poziţie privilegiata şi popularitatea lumii, dar lipsit de zâmbetul lui Dumnezeu. De aceste puneri la probă trebuie să aibă parte toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu; ei cern astfel grâul de pleava. În urma încercării focului, aurul iese limpezit de orice zgură.
Crezând în El, noi ne bucurăm cu o bucurie inexprimabilă şi plină de slavă. A fi uniţi cu el prin credinţă înseamnă a avea contact neîntrerupt şi etern cu izvorul oricărei bucurii curate. Bucuria creştinului nu depinde de împrejurările pământeşti, ci de Cristosul înviat şi preamărit, la dreapta lui Dumnezeu. Ar fi tot atât de imposibil să-i răpeşti unui sfânt bucuria cum ar fi să-L smulgi pe Cristos de la locul Său de glorie, căci aceste două entităţi sunt inseparabile.