În versetele următoare avem o descriere a manifestării dragostei lui Dumnezeu la cele trei timpuri. La trecut, ea s-a manifestat faţă de noi ca păcătoşi prin darul singurului Său fiu născut (4:9-11). În prezent, se manifestă faţă de noi ca sfinţi prin faptul că locuieşte în lăuntrul nostru (4:12-16). În viitor, se va manifesta faţă de noi prin faptul că ne va da îndrăzneală în ziua judecăţii.

Aşadar, mai întâi, avem dragostea lui Dumnezeu faţă de noi ca păcătoşi. Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său fiu născut în lume ca noi să trăim prin El şi să fie ispăşire (ispăşire - înseamnă satisfacerea sau îndeplinirea care s-a făcut pentru păcat prin intermediul unei jertfe. În original, cuvântul este înrudit cu termenul grec pentru „capacul îndurării". Sub conducerea britanicului C. H. Dodd, s-a organizat o campanie reuşită de combatere a termenului (şi a doctrinei pe care o reprezintă), aşa încât, urmând direcţia liberalei versiuni RSV, majoritatea traducerilor modeme ale Bibliei au schimbat cuvântul. întrucât este un „cuvânt sănătos" standard ce reprezintă un adevăr teologic, noi trebuie însă să-l păstrăm - cum procedează versiunile K.JV şi NKJV) pentru păcatele noastre. Noi eram morţi, având trebuinţă de viaţă; şi eram vinovaţi, având trebuinţă de ispăşire.

Sintagma „Singurul Său Fiu născut" poartă în sine ideea unei relaţii unice ce n-ar putea fi împărtăşită de nici un alt fiu. Asta face dragostea lui Dumnezeu cu atât mai remarcabilă, ca El să-Şi fi trimis unicul Fiu în lume ca noi să trăim prin El.

Dragostea lui Dumnezeu nu ne-a fost arătată pentru că noi L-am fi iubit mai întâi pe El, căci nu L-am iubit. De fapt, am fost duşmanii Lui; L-am urât. Cu alte cuvinte, El nu ne-a iubit pentru că noi L-am iubit pe El, ci ne-a iubit în pofida neîmpăcatului nostru antagonism faţă de El. Şi cum Şi-a arătat dragostea? Trimiţându-L pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Ispăşire înseamnă satisfacere, împlinire sau rezolvare a problemei păcatului.

Unii liberali ar dori să separe dragostea lui Dumnezeu de lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos. Ioan le leagă însă, arătând că între ele nu există nici cea mai mică contradicţie. Denney comentează:

„Observaţi răsunătorul paradox din acest verset, anume că Dumnezeu este în acelaşi timp iubitor şi plin de mânie şi că dragostea Lui a-sigură ispăşirea care îndepărtează de la noi mânia Sa. Aşadar, departe de a găsi vreun contrast între iubire şi ispăşire, apostolul nu-i poate transmite nimănui vreo idee despre dragoste decât îndreptându-i privirea spre ispăşire.”