Oricine rămâne în El nu păcătuieşte. Oricine păcătuieşte nici nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut." Versetul acesta arată contrastul dintre credinciosul adevărat şi omul care nu s-a născut niciodată din nou. Se poate afirma cu certitudine despre credinciosul adevărat că el nu păcătuieşte la nesfârşit, că nu rămâne în păcat, Ioan nu se referă aici la cazuri izolate de păcătuire, ci, mai degrabă, la un comportament constant, habitual şi caracteristic de păcătuire. Versetul acesta nu presupune că atunci când un creştin comite un păcat, îşi pierde mântuirea. Mai degrabă, afirmă că atunci când cineva păcătuieşte în mod obişnuit, se poate deduce că nu a fost niciodată regenerat (născut din nou).
Aici se naşte însă o întrebare: „Când devine un păcat „obişnuit", „habitual"? De câte ori trebuie să comită cineva un păcat, pentru ca acesta să devină o comportare caracteristică?” Ioan nu răspunde la această întrebare sub-înţeleasă. Mai degrabă, el îl pune pe credincios în gardă, lăsând asupra creştinului obligativitatea de a dovedi care este realitatea.