Dacă versetul 16 sugerează limita maximă a dăruirii noastre pentru fraţii noştri, versetul 17 o sugerează pe cea minimă, Ioan spune răspicat că nu e creştin cel care îşi vede fratele în nevoi şi refuză să-i pună la dispoziţie cele necesare acoperirii nevoilor sale. Asta nu justifică însă acţiunea de a da tară nici un discernământ tuturor, pentru că este posibil să-i faci rău unui om dându-i bani cu care acesta va cumpăra lucruri ce nu-i vor face bine. Dar versetul ridică întrebări răscolitoare cu privire la acumularea de către creştini a unor mari averi.