În versetele 9-11 avem contrastul dintre dragostea care este falsă şi dragostea adevărată. Dacă cineva mărturiseşte că este creştin şi totuşi îi urăşte pe cei care sunt cu adevăraţi creştini, acesta este un indiciu sigur al faptului că un atare om este în întuneric până acum. Sintagma aceasta de la urmă arată că nu e vorba aici de un creştin care a alunecat de la credinţă. Ci omul respectiv stăruie în condiţia în care s-a aflat din totdeauna: aceea de om nemântuit. Pe de altă parte, cel care în mod caracteristic îşi iubeşte fratele rămâne în lumină şi în el nu este nici un prilej de poticnire. Asta ar putea însemna că omul în sine nu este în pericol de a se poticni sau că nu-i va face pe alţii să se poticnească. Ambele interpretări sunt valabile. Dacă creştinul trăieşte cu adevărat în legătură cu Domnul, lumina va lumina propria sa cărare şi nimeni nu va fi ofensat din pricina vreunei discrepanţe între mărturisirea lui şi trăirea în practică a mărturisirii. Gnosticii nutreau o ură neîmpăcată faţă de cei ce erau fideli cuvântului lui Dumnezeu, asta dovedind că erau în întuneric şi că umblau în întuneric şi că nu ştiau încotro se îndreaptă, pentru că întunericul le-a orbit ochii.
Ca şi când ar dori să ilustreze dragostea frăţească despre care tocmai a vorbit, apostolul face acum o pauză, pentru a transmite salutări calde celor ce sunt membri în familia lui Dumnezeu.