Acolo, într-o peşteră, s-a ocupat Dumnezeu de el. Animat de un duh de neprihănire proprie, Ilie şi-a afirmat credincioşia sa, înfierându-i pe copiii lui Israel, afirmând, de fapt, că este singurul care a mai rămas credincios Domnului. Apoi Dumnezeu i-a poruncit să stea pe muntele legii, dar Ilie nu s-a supus. Ştim asta deoarece mai târziu (v. 13) s-a dus şi a stat la gura peşterii. Succedându-se cu rapiditate, munţii au fost cercetaţi de un vânt puternic, un cutremur şi un foc. Aceste furtuni devastatoare i-au amintit probabil lui Ilie despre duhul său aspru şi neîndurător. Nici unul dintre aceste fenomene nu l-a scos din peşteră. În cele din urmă, după ce a trecut focul, profetul a auzit un susur blând şi subţire. Era glasul duios al Domnului care l-a dus la gura peşterii. Acolo Ilie s-a preamărit din nou pe sine, zicând că este singurul martor al lui Dumnezeu care a mai rămas. George Williams comentează pe această temă: Dacă inima lui n-ar fi fost preocupată cu eul său, ar fi învăţat că furtunile, cutremurele şi focurile nu pot realiza ceea ce poate înfăptui susurul blând şi subţire, vocea tandră a iubirii. S-ar fi cuvenit ca el să-şi dea seama că inima lui nu se deosebea cu nimic de aceea a naţiunii [din care tăcea parte]. Şi că, după cum coerciţia nu l-a putut determina sa părăsească peştera, tot aşa ea a eşuat - şi trebuie să eşueze! - în a-i forţa pe oameni să se lase de păcatele lor.