Apoi David a rostit o minunată rugăciune de închinare şi mulţumire, lăudându-L pe Domnul, care este vrednic de toată cinstea, „A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, strălucirea şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este împărăţia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!" David a recunoscut că nici el, nici poporul nu erau vrednici să-I dea lui Dumnezeu şi că ceea ce au dat ei a venit, oricum, din mâna Domnului.
Apoi s-a rugat ca devotamentul dovedit de popor cu acel prilej (o inimă dreaptă, v. 17) să devină o trăsătură permanentă de caracter (o inimă care se reazemă pe Domnul, v. 18) iar fiul său să aibă o inimă fidelă (v. 19) în lucrarea de zidire a templului.