02 Soluția lui Dumnezeu

Dacă privim istoria lui Iacov, observăm că aceasta e izbitor de asemănătoare cu a noastră. Înainte de a lucra Dumnezeu cu el, suntem înclinaţi să luăm fată de Iacov o atitudine de superioritate şi să-1 condamnăm ca încăpăţânat de neiertat. Dar după ce descoperim puterea firii pământeşti în noi, propria noastră slăbiciune, păcătoşenia şi încăpăţânarea noastră, vedem atunci că Iacov e și în noi. și când, în sfârşit, studiem ultimii 17 ani ai vieţii sale, când îl auzim ce vorbeşte şi îi vedem comportarea, atunci trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru felul cum ştie să lucreze în om. E greu să mai găsim în Vechiul Testament un om care să sfârşească cum a sfârşit Iacov. Ne curg lacrimile când vedem ce minunat a lucrat Dumnezeu cu el și cum harul Său l-a aşezat la locul potrivit şi folositor Lui şi altora. Un om în aparenţă inutilizabil a devenit un vas de folos pentru planul de mântuire al lui Dumnezeu. Dar toate roadele pe care le-a adus Iacov au fost rezultatul disciplinei exercitate de Dumnezeu asupra lui. Dumnezeu a pus mâna pe puterea firească a lui Iacov și astfel a devenit un vas de cinste spre slava lui Dumnezeu. Aceasta este educaţia Duhului Sfânt, care face să ia fiinţă în noi chipul lui Hristos; nu este vorba de două urmări despărţite una de cealaltă. Viaţa lui Hristos face să ia chip Hristos în ucenicii Săi şi apoi roadele vin în mod cu totul natural, spontan. De aceea avem mult de învăţat de la Iacov. Putem deosebi în viaţa lui 4 perioade:

1. Iacov cel firesc (Geneza 25);

2. Iacov încercat şi crescut prin diferite împrejurări (Geneza 28.31);

3. Schimbarea vieţii fireşti (Geneza 32.36);

4. „Roada păcii" (Geneza 37.50).

Ne vom ocupa mai întâi cu caracterul lui Iacov. Din fire el a fost un luptător. Aşa s-a născut (Geneza 25.22-26). Era cu totul altfel decât Isaac. Isaac nu făcea nimic numai lua şi primea. De la început Iacov e un plănuitor iscusit şi viclean care e plin de încredere că el face totul. Cum va putea Dumnezeu s-o scoată la capăt cu un astfel de om, să facă din el un vas pentru planul Lui de mântuire? Nu numai că tot ce făcea era fals, dar era din fire, chiar dinainte de a se naşte, un om care nu putea fi folosit de Dumnezeu. A voit să-l reţină pe Esau ca să fie el întâiul născut; şi pentru că n-a reuşit, atunci orice înşelăciune, orice diplomaţie erau pentru el drepte numai să poată recupera paguba. Cum putea un astfel de om să-i fie de folos lui Dumnezeu? La această întrebare nu putem da nici un răspuns raţional. Numai harul lui Dumnezeu poate să îndreptăţească alegerea acestui om: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă s-a zis Rebecii: Cel mai mare va fi rob celui mai mic", după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât" (Romani 9.11,13). Nu există altă explicaţie decât alegerea liberă, gratuită, a harului lui Dumnezeu. Dumnezeu a voit să-şi aleagă El însuşi un om. Trebuie să credem în alegerea lui Dumnezeu. Dacă Şi-a început lucrarea Sa bună în noi, atunci o va şi termina. El e primul şi tot El e ultimul. Dacă credem în alegerea lui Dumnezeu, atunci putem să ne şi încredem în El. Dacă îţi vine să spui: „Eu sunt pentru Dumnezeu un caz prea greu, atunci ar trebui să te îndrepţi cu încredere spre Dumnezeul lui Iacov. Nu Iacov L-a ales pe Dumnezeu întâi; Dumnezeu l-a ales pe Iacov înainte de a se naşte și aşa este şi cu noi. Dacă recunoaştem alegerea harului lui Dumnezeu, vom fi scutiţi de orice frământare. Era voia lui Dumnezeu ca Iacov să stăpânească. Iacov ştia lucrul acesta, aflase despre planul lui Dumnezeu, a cărui adevărată însemnătate o cunoştea și care stabilea că el este cel ales, nu Esau. El a văzut alegerea şi ţinta lui Dumnezeu, dar voia să realizeze el însuşi totul. Astfel, pe când era încă tânăr, Iacov şi-a cumpărat dreptul de întâi născut; într-o zi, pe când Esau a venit acasă de la vânătoare, i-a spus: „Lasă să fiu eu cel mai mare şi tu cel mai mic" (Geneza 25.29-34). Motivul era just, dar a întrebuinţat propria lui raţiune pentru a căpăta ce voia să-i dea Dumnezeu.

În capitolul 27 ni se spune apoi cum l-a înşelat pe tatăl său ca să obţină binecuvântarea. Natural, avem toată înţelegerea pentru problemele lui Iacov. Isaac trimisese pe Esau la vânătoare ca să-i dea binecuvântarea de întâi născut. Cum rămânea atunci cu făgăduinţa lui Dumnezeu? Iacov cercetase planul făgăduinţei, dar acum vedea primejdia. A crezut că trebuia să se lupte în vreun fel ca să se facă voia lui Dumnezeu. Privind lucrurile din punctul lui de vedere, avea dreptate, dar gândurile lui erau ale omului firesc. Observăm că tot ce a făcut Iacov era în armonie cu împlinirea planului lui Dumnezeu, dar Iacov nu putea să aştepte vremea lui Dumnezeu şi nu-l lăsa pe Dumnezeu să lucreze, ci se apuca să ia el singur măsuri pentru realizarea a ceea ce se părea că Dumnezeu nu va putea face.

Omul nostru firesc foloseşte puterea omenească şi iscusinţa sa, pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Dacă tronul lui Dumnezeu este în primejdie să se prăbuşească, noi întindem mâna ca să-1 sprijinim. „Trebuie să facem ceva!", obişnuim noi să spunem. Acesta este Iacov, omul firesc cu capacitatea lui, cu planurile lui, cu iscusinţa lui.

Dar rezultatul ostenelilor lui a fost că Esau, văzându-se înşelat, s-a hotărât să-1 omoare pe Iacov, din care cauză acesta a trebuit să fugă de acasă. Nu numai necurăţia îl face pe om nedestoinic pentru voia lui Dumnezeu şi deci incapabil s-o facă, ci şi binele care se află în om este tot aşa de periculos. Cu cât îi e inima mai plină de planuri, cu atât rezultatul va fi o greşeală mai mare, câtă vreme omul foloseşte pentru realizarea lor puterea firească. Iacov încă nu învăţase să-1 aştepte liniştit pe Dumnezeul care spune: „Când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?" (Isaia 43.13). Era alesul lui Dumnezeu. Dumnezeu îl voia pe el, dar el nu-l cunoştea nici pe Dumnezeu, nici pe sine însuşi. N-a putut să realizeze binecuvântarea obţinută prin înşelare. A primit doar pedeapsa lui Dumnezeu. Tocmai oamenii iscusiţi în chip firesc trec adesea prin astfel de experienţe. Prin disciplina Sa, Dumnezeu l-a dus tocmai la ţinta pe care el căutase s-o atingă prin înşelare. Chiar din Betel, când încă nu părăsise ţara, a şi intrat sub disciplina lui Dumnezeu (Geneza 28.1022). Dumnezeu i-a vorbit printr-un vis. Nu putea să-i vorbească direct, câtă vreme el îşi avea încă propriile lui planuri. Dar ce minunat este ce-i spune Dumnezeu lui Iacov: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat ti-l voi da tie și seminţei tale. Sămânţa ta va fi ca pulberea pământului, te vei întinde la apus şi la răsărit, la miază-noapte şi la miază-zi şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta" (Geneza 28.13-14). Nu ne-am fi mirat dacă Dumnezeu ar fi spus cuvintele acestea la sfârşitul vieţii lui Iacov, dar ele sunt spuse aici chiar la început! Îi este oferită întreaga binecuvântare, cu toate că el e încă înfăşurat în constiinta de sine, firească, puternică şi pornită spre luptă. Cum e cu putinţă aşa ceva? Cu siguranţă că numai Dumnezeu Se cunoştea pe Sine însusi. El avea mare încredere în ceea ce El însuşi îşi propusese să facă. Stia că Iacov, care era al Lui, nu va putea să-I scape din mână şi, mai curând sau mai târziu, el va deveni vasul Său pentru gloria Sa.

„Îţi voi da" spune Dumnezeu. Deci nu mai rămânea nimic de făcut pentru Iacov. Ce glorios lucru e că Dumnezeu are o astfel de încredere! El ştie că îşi poate duce planurile la îndeplinire. Când este vorba de un om ca Iacov, suntem înclinaţi să socotim că o astfel de descoperire directă a voii lui Dumnezeu este într-o oarecare măsură riscantă. Dar sfârsitul era sigur. Planurile lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna, pentru că aşteptarea Lui se îndreaptă spre El însuşi şi nu spre noi. Ar trebui să învăţăm odată că Dumnezeu nu poate fi biruit! Ar trebui să observăm că la Betel, cu toată starea duhovnicească proastă în care se găsea Iacov, Dumnezeu nu are pentru el un singur cuvânt de mustrare. Noi l-am fi dojenit pentru multe lucruri! Dar Dumnezeu n-a amintit nimic din ce se întâmplase. El ştia totul cu privire la Iacov, cu privire la înşelăciunea pe care o făcuse şi la lupta lui vicleană. Ştia că era tipul omului hotărât să-şi atingă ţinta, cu toate mijloacele ce puteau fi imaginate.

Dar tocmai de aceea nu-a mustrat. Ar fi fost în zadar. Iacov era aşa cum era şi nu se putea schimba, iar Dumnezeu nu cerea de la el lucrul acesta. Dumnezeu stia că Iacov era în mâinile Lui şi ceea ce Iacov nu putea să îndeplinească, putea Dumnezeu. Când, după douăzeci de ani, Iacov se întoarce la Betel, devenise cu totul un alt om. și Dumnezeu stia că se întâmplase lucrul acesta. Pentru un lucru care nu se poate face în zece ani, trebuie douăzeci de ani. La sfârşitul acestei perioade de timp, Dumnezeu era tot Cel Sfânt. El ştia purtarea lui Iacov, cum lucrase în chip neînţelept, dar Dumnezeu îşi avea planurile Lui. Timpul a lucrat în favoarea lui Dumnezeu. Făgăduinţa Lui făcută lui Iacov era mai mare şi mergea mai departe decât cea făcută lui Avraam şi lui Isaac.„Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi oriunde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta. Căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun" (Geneza 28.15). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru această făgăduinţă deosebită pe care i-a dat-o lui Iacov! Ea nu cuprinde nici o condiţie.

Nu găsim în ea nici un „dacă tu ... atunci Eu". Oricum ar fi fost Iacov cel firesc, Dumnezeu avea un plan cu el; El avea să-si urmărească calea în viaţa lui Iacov. Chiar pentru cazurile cele mai grele, El are o ieşire care duce la ţintă. Dumnezeu nu poate fi învins. Nimic nu-L poate face să Se oprească la jumătatea drumului. Pe când cu visul din Betel, Iacov era în mâna lui Dumnezeu şi cei douăzeci de ani pe care i-a făcut în şcoala Lui au făcut în el o schimbare totală. Dar acum, la începutul călătoriei, încă nu şi-a dat seama de însemnătatea făgăduinţei. Descoperirea lui Dumnezeu în visul de la Betel nu l-a schimbat pe Iacov cât de puţin. Când îl privim pe El, atunci strigăm: „Doamne, ce desăvârşită e lucrarea Ta, dar ce mizerabil e materialul la care lucrezi Tu"!

Versetele 16 şi 17 ne fac,să bănuim că Iacov, când s-a deşteptat, nu şi-a mai adus aminte ce-i spusese Dumnezeu în vis, ci era doar plin de spaimă, fiindcă dormise la poarta cerurilor. Făgăduinţa rămăsese pe planul al doilea. Ii era frică de Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu este într-adevăr ceva înspăimântător pentru aceia al căror om firesc mai este încă la lucru. „In casa lui Dumnezeu se descoperă puterea Lui, ordinea casei Lui, sfinţenia şi dreptatea Lui". Pe drept este temut Dumnezeu, câtă vreme firea pământească este încă la lucru, mândră și activă.

Atunci Iacov a vorbit către Dumnezeu şi a făcut o juruinţă, spunând: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac și dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu". Iacov zice: „Dacă,... dacă,... dacă, ... atunci". Vedem de aici spre ce se îndreaptă dorinţele lui Iacov: spre hrană şi îmbrăcăminte.

Pierduse cu totul din vedere planul de mântuire al lui Dumnezeu. Dar, desigur, descoperim şi aici educaţia pe care i-o face Dumnezeu. Iacov fusese tânăr și mama sa îl răsfătase; acum însă e singur şi nu ştie ce-1 aşteaptă. Tocmai în situaţia aceasta începe educaţia. El dorea hrană, îmbrăcăminte și reîntoarcerea acasă! „Si iti voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da" (Geneza 28.22). Acesta e Iacov! Dacă Tu-mi vei da toate acestea, Îti voi da și eu Tie a zecea parte! Voia să facă o afacere, chiar cu Dum nezeu. Pentru el toate erau privite din punctul de vedere al câştigului pe care-1 va realiza. Tot aşa privea el şi Betelul. Şi cu toate că Iacov nu s-a putut ridica până la înălţimea făgăduinţelor lui Dumnezeu, totuşi, din momentul acela, Dumnezeu a fost pentru el Dumnezeul Betelului. Iacov a fost adânc impresionat.

Apoi Iacov a venit la Haran şi în Geneza 29.9-11 citim că Rahela a fost cea dintâi rudă care i-a ieşit în cale. Iacov a plâns. Rahela îi aducea aminte de anumite lucruri din trecutul lui, care îl frământau în inimă şi care-1 puseseră pe drumul pe care se găsea. înainte de a fi plecat de acasă se simţea tare şi putea în felurite chipuri să îndepărteze lacrimile. Numai cei care nu mai văd nici o ieşire plâng. Drumul lui Iacov îl dusese de la bogăţie la sărăcie. Dumnezeu Se apropia de el şi îl disciplina. Timp de o lună întreagă, Iacov a fost oaspete în casa rudelor sale. Atunci Laban i-a zis: „Fiindcă eşti rudă cu mine, să-mi slujeşti oare degeaba? Spune-mi, ce simbrie vrei?" (versetul 15). Dar în versetul 14 nu se face nici o menţiune că Iacov slujise. Gazda sa îi creea acum o nouă situatie. În realitate, atât Laban cât și Iacov erau mânaţi numai de gândul câştigului în tot ce făceau. În privinţa aceasta, omul firesc şi cel lumesc sunt la fel. Existau în Iacov multe colţuri care trebuia să fie şlefuite şi, pentru că Esau nu putea face lucrul acesta, a trebuit să fie dat pe mâna lui Laban. Există multă neînţelegere şi multe conflicte când se întâlnesc doi oameni de acelaşi caracter. La început se spusese: „Os din oasele mele și carne din carnea mea". Acum se spune: „Tu lucrezi şi eu îţi voi plăti". Acest lucru îl spusese Laban prin politicoasele sale cuvinte: „Nu poţi să munceşti aici în zadar". Acasă Iacov fusese fiu. Aici era slujitor. Era păstor şi unchiul său era un stăpân aspru. Încă odată mâna lui Dumnezeu era la lucru pentru a-i face educaţia.

Dar aveau să mai vină şi altele asupra lui Iacov. El i-a slujit lui Laban şapte ani pentru Rahela, prima lui dragoste, ca să-i fie soţie, dar Laban l-a înşelat! În loc să i-o dea pe Rahela, i-a dat-o pe Lea. E greu şi amar să-ţi înghiţi propria otravă! Astfel Iacov a trebuit să slujească încă şapte ani, în total paisprezece, pentru cele două fiice ale lui Laban. I-a păzit oile şi de zece ori Laban i-a schimbat simbria. Astfel Iacov a fost introdus sub disciplina lui Dumnezeu şi a fost încercat şi probat, dar în toate acestea, mâna lui Dumnezeu era asupra lui, pentru că El făgăduise că-1 va aduce pe Iacov înapoi acasă.

Laban putea să facă planuri şi repartizări tot aşa de bine ca şi Iacov şi chiar pentru un om ca Iacov nu era uşor să-1 însele. Dar într-un anumit punct tot a reuşit. A făcut un plan pe termen lung şi a reuşit să-şi mărească turma şi bogăţia pe socoteala unchiului său; din toate acestea se vede limpede că Iacov nu se schimbase cât de puţin. Dar Iacov a recunoscut mâna lui Dumnezeu care-i făcea educaţia. Chiar dacă în toţi aceşti ani n-a pomenit Numele lui Dumnezeu nici măcar o singură dată, la naşterea lui Iosif s-a gândit totuşi la casa părintească şi a încercat să se reîntoarcă (Geneza 30.25). Dar nu putea să scape. Acolo a fost silit să petreacă douăzeci din anii tineretii lui cu un om ca Laban.

Ce face Dumnezeu e bine făcut. El lasă împrejurările să lucreze în favoarea noastră. Ele sunt destinate să submineze și să slăbească părţile tari ale omului nostru firesc. Pentru aceasta trebuie douăzeci de ani, poate şi mai mult. Dar Dumnezeu întotdeauna stie ce face.

Vedem lucrul acesta foarte lămurit la sfârsitul vieţii lui Iacov. În vremurile de mai înainte n-a putut să fie privit cu iubire de oamenii săi, pentru că trebuia ca toţi să slujească numai scopurilor sale, dar la sfârşit a ajuns un om blând și vrednic de iubire. „în ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţina vreme prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Isus Hristos" (1 Petru 1.6-7). În viaţa credinciosului nu există nici un lucru întâmplător. Totul e rânduit şi măsurat. Nouă ne vine greu să primim pedeapsa, dar ea slujeşte pentru a ne face părtaşi sfinţeniei lui Dumnezeu.