Sămânța bună
Gânduri cu privire la Ioan 17
După ce Isus a spus aceste lucruri, Și-a ridicat ochii spre cer și S-a rugat: Tată, a sosit ceasul! Preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te preamărească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viața veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.
Ioan 17.1,2
Fiul lui Dumnezeu urma să plece din această lume la Tatăl. Pentru acest eveniment, El i-a pregătit cu multă dragoste și înțelepciune pe ucenicii Săi. În aceste versete însă nu mai auzim glasul Domnului vorbindu-le ucenicilor. Acum Fiul Îi vorbește Tatălui Său. Cuvintele Sale către Tatăl arată preocuparea inimii Lui pentru ucenicii Săi și pentru toți cei care vor crede în El.
Această rugăciune din Ioan 17 este unică. Este numită și „rugăciunea de Mare-Preot a Domnului Isus“. Ea nu conține niciun fel de aluzie la păcat sau la greșeli. Fiind „în această lume“, ucenicii erau în pericol, dar pericolul este așezat față-n față cu lucrurile veșnice și cerești: cu viața veșnică, cu Numele, cuvintele și dragostea Tatălui, cu bucuria lui Hristos, cu sfințenia, cu unitatea și gloria. Acestea reprezintă fericirea noastră!
Cu toate că moartea pentru ispășire era în fața Sa, Domnul Isus vedea deja aici totul ca fiind încheiat. El L-a rugat pe Tatăl să-L preamărească, să-L încununeze cu cinste și cu slavă. Dar, de fapt, în această preamărire a Sa, Fiul lui Dumnezeu urmărea un singur țel: să-L preamărească pe Tatăl din cer.
Ca Om, Fiul lui Dumnezeu a primit de la Tatăl putere universală. El a putut și să o primească și să o exercite, dar acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost în același timp Dumnezeu. „Puterea peste orice făptură“ s-a arătat la învierile din morți pe care le-a făcut Domnul Isus. În viitor, ea se va arăta la judecarea oamenilor. Iar astăzi se arată în darul vieții veșnice. Toate acestea Îl preamăresc pe Tatăl.