Domnul este aproape GBV

Cineva mai înaintat în har și în înțelepciune îl vede pe altul mergând greșit și se duce și îi spune: «Am fost și eu în această stare – să nu mergi și să nu faci așa și așa». Îl imploră și îi înfățișează împrejurările în dragoste; deși, în caz de împotrivire, îl poate mustra. Părintele poate să arate toată îngăduința pentru slăbiciunea și lipsa de experiență, ca unul care a trecut și el însuși pe aici. Pe cât se poate, să te faci slujitorul altora, deși principiul părintesc trebuie menținut; și el este un principiu de superioritate personală, însă însoțită de har.

Nicio considerație omenească nu mă împiedică să rămân la acest privilegiu personal, care ar putea fi definit prin cuvintele: «Chiar dacă vă iubesc mai mult, voi fi iubit cu atât mai puțin». Ea se revarsă din dragoste părintească și mă conduce la un altul ca să nu-l las să continue pe o cale greșită, și aceasta din dragoste. Nu este cazul vreunei greșeli împotriva mea, ci cazul unei umblări sau purtări împotriva poziției de copil al lui Dumnezeu. Greșim în această privință din cauză că nu ne place să trecem prin suferința și necazul pe care ni le-ar aduce o astfel de implicare. Dacă un sfânt este prins în vreo greșeală, el este totuși o oaie a lui Hristos; și eu sunt dator, pe orice cale posibilă, să caut să-l ajut să iasă din impas. El ar putea spune: «Ce treabă ai tu să te amesteci?», sau altceva asemănător. Dar eu trebuie să mă duc și, dacă este nevoie, să-i stau eu însumi la picioare, în așa fel încât să-l scot din cursa în care se găsește, chiar dacă nu m-ar mai suferi din această cauză. Aceasta cere un duh de har și căutarea de a purta pe propriul tău suflet toată povara fratelui.

J. N. Darby