01 Copilăria, tinerețea, chemarea

Credinţa părinţilor

Amram şi Iochebed, părinţii lui Moise, erau din seminţia lui Levi, din familia chehatiţilor (Exod 6.1820). Această familie avea să primească o funcţie foarte importantă în Cortul Întîlnirii.

Biblia menţionează trei copii ai lui Amram: Maria, care va fi avut la naşterea lui Moise 10-13 ani, Aaron, cu trei ani mai în vîrstă (Exod 7.7) şi Moise.

Cu puţin timp înainte de naşterea lui Moise a apărut edictul lui Faraon, potrivit căruia israeliţii trebuiau să arunce în Nil pe orice copil de parte bărbătească. Cît de încercată trebuie să fi fost Iochebed în cursul acelor cîteva luni de aşteptare încordată! Va aduce ea pe lume un băieţel, care va trebui să piară, sau o fetiţă, care va putea supravieţui? Dar iată că timpul s-a scurs şi copilul s-a născut. Era un băieţaş deosebit. Credinţa părinţilor a recunoscut în el o. frumuseţe aparte: „era fumos înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 7.20), iar Evrei 11.23 se subliniază că motivul pentru care părinţii l-au ascuns era tocmai trumusetea sa.

Nu era loc în lume pentru cel pe care Dumnezeu l-a însemnat încă de la naştere că-I aparţine într-un mod deosebit. Tot astfel, mai tîrziu. Betleemul nu va avea loc pentru naşterea lui Isus, iar Irod va incerca şă-L omoare, după cum Faraon voise să-i prăpădească pe micuţul Moise. Şi azi ca și atunci, credinţa se ataşează de Cel dispreţuit de lume, căci pentru cei credincioşi, El este „cel mai frumos dintre oameni” (Psalmul 45.2).

Timp de trei luni, fără să se teamă de porunca împăratului, părinţii fac totul pentru a-şi ascunde copilul. Cînd nu mai au ce face, mama pregăteşte cu grijă un sicriaş pe care îl acoperă cu lut şi smoală şi-1 aşază printre trestii, în lunca Nilului, sub supravegherea Măriei.

În primii ani ai vieţii, copiii credincioşilor se află la adăpost sub ocrotirea caldă a dragostei de mamă, mişcîndu-se sub privirile ei atente şi pline de duioşie. Vine apoi clipa cînd ea trebuie să se despartă de odorul ei şi să-l introducă într-un cadru nou, unde totul se schimbă: alţi tovarăşi de joacă, alte lucruri, alte influenţe. Intrînd în şcoală, copilul păşeşte într-o altă lume; conştientă de toate acestea, o mamă creştină va lua toate măsurile preventive pentru ca cel la a cărui educaţie a pus o temelie sănătoasă să nu fie expus unor situaţii care l-ar putea afecta în mod negativ. Făcînduşi în continuare, cu răspundere, datoria de mamă, ea îşi va încredinţa odrasla în braţele puternice ale lui Dumnezeu.

Ce măreţ a fost răsplătită o asemenea atitudine ce răspuns binecuvîntat au primit părinţii lui Moise! Mîna Domnului avea să se arate pînă în cele mai mici amănunte. Toate lucrurile au fost puse de acord: alegerea locului şi ceasului cînd fiica lui Faraon vine să se scalde, sentimentul de milă care o cuprinde, prezenţa de spirit a Măriei, bunăvoinţa prinţesei care pune băieţaşul în braţele mamei lui pentru primii ani ai vieţii sale. În casa părintească, Moise va primi o educaţie sănătoasă. Cînd se va face mare, va fi dus la palatul regal. Fiica lui Faraon l-a crescut pentru ea (Fapte 7.2). Instruit „în toată înţelepciunea egiptenilor” (Fapte 7.22), tînărul Moise devine puternic în lapte şi în cuvinte (Luca 24.19; Fapte 1.1) şi ajunge să cunoască plăcerile Egiptului.

O problemă de mare importanţă se pune acum pentru acest tînăr: care dintre cele două educaţii va determina decizia lui? Cea primită în casa părintească, de la Amram (despre al cărui Dumnezeu vorbeşte Exod 3.6) şi Iochebed, care îi vor fi vorbit despre Domnul şi promisiunile Sale faţă de poporul Israel, sau educaţia primită la curtea regală, care ar fi putut şterge, după atîţia ani, orice urmă din ceea ce auzise Moise deja, părinţii lui?

Nu este oare această chestiune de cea mai mare actualitate? Părinţii credincioşi se străduiesc să-si crească copiii în frica lui Dumnezeu, le pun din pruncie în inimă cuvintele Scripturii. Ca tineri, ei învaţă, de asemenea, la şcolile duminicale, în cadrul adunărilor publice, aud vestindu-se Evanghelia la căsătorii şi înmormîntări. Pe de altă parte, influenţa studiilor, practica profesională, cariera pentru care se pregătesc se fac simţite în mod inevitabil. Toate acestea pot şterge din inima unui tînăr ceea ce a dobîndit acasă, dacă îi lipseşte o credinţă personală şi vie în Domnul Isus. Ioas este un exemplu foarte grăitor în această privinţă (2 Regi 12.2; 2 Cronici 24.17-22). „Credinţa educaţiei se risipeşte repede cînd factorii de între ţinere dispar.

Alegerea la 40 de ani

Cînd împlineşte 40 de ani, Moise are pe inimi să-şi viziteze fraţii. Iese la ei şi le cunoaşte viaţa deosebit de aspră. Desigur că la curte nu auzise de la nimeni că aceşti evrei dispreţuiţi erau fraţii săi şi nici ce promisiuni măreţe au fost rostite cu privire la ei (Geneza 15.13). Atunci de unde ştia el toate acestea? Învăţăturile primite în casa părintească au rămas adînc săpate în inima lui.

Se vede lămurit că ziua deciziei supreme venise. Moise trebuia să fie numit oficial „fiul fiicei lui Faraon”. Care va fi atitudinea sa? Refuzul categoric (Evrei 11.24). Biblia nu ne dezvăluie care a fost reacţia prinţesei, însă ne putem imagina furia ei teribilă, ca să nu mai vorbim de lucrurile la care Moise renunţă de bună voie şi pentru totdeauna: poziţie onorabilă, avantaje materiale, bogăţii şi „plăceri”.

Vin momente în viaţa noastră cînd trebuie să ştim a spune un „nu” răspicat şi hotărît. În Geneza 39.10 avem un asemenea exemplu fericit la tînărul Iosif. Prin forţa îndurării divine şi lipit cu tot sufletul de Dumnezeu, acest credincios veritabil nu se sfieşte să lupte împotriva ispitei, să fugă de cursa întinsă, s-o rupă cu situaţia de păcat creată. Chiar dacă noi nu sîntem niciodată chemaţi să renunţăm, asemenea lui Moise, la atîtea privilegii, vom avea desigur prilejuri cînd să ne lepădăm de anumite avantaje materiale oferite de o lume întinată şi cruntă şi care ar putea fi piedică pentru comuniunea noastră cu ceilalţi copii ai lui Dumnezeu.

Nu este suficientă numai o atitudine negativă. Murise ştia acest lucru el era o fire activă, creatoare, aceea un „nu” hotărît este urmat de o alegere lămurită. Şi ce alege omul credinţei? „Să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu”. Fără să îmbrace amploarea deciziei lui Moise, se vor ivi şi pentru noi destule ocazii ca să ne alipim de cei iubiţi de Domnul ţi să acţionăm în folosul lor. Cuvîntul Sfînt ne învaţă i „plăcerile păcatului”, oricît ar fi de reale şi de atrăgătoare, nu durează decît o clipă, în comparative ru viata din nesfîrsita veşnicie. „Cel ce face voia lui Dumnezeu rămîne în veac” (1 Ioan 2.17). Prin renunţarea şi alegerea făcută în acel moment de răscruce, Moise dobîndeşte autoritatea necesară pentru a cere mai tîrziu poporului său să facă acelaşi lucru, în măsura lor. Evrei 11.26 dă perdeaua la o parte şi dezvăluie taina care stătea la baza credinţei lui Moise: a ales calea durerii și suferinţei nu din dorinţa de a deveni ascet, ci pentru că „socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decît comorile Egiptului”. Iar muzeul din Cairo şi mormîntul lui Tutankhamon dovedesc că aceste comori nu erau puţin lucru. Dar ceea ce, la figurat, era în legătură cu Hristos, prezenta o valoare fără seamăn pentru Moise: ocara lui Hristos era pentru el „o mai mare bogăţie”.

Era, desigur, de dorit ca fraţii lui să-i admire abnegaţia şi devotamentul pentru cauza lor. „El credea că fraţii lui vor pricepe că Dumnezeu prin mîna lui le va da izbăvirea; dar n-au priceput” (Fapte 7.25). Ce crudă dezamăgire pentru Moise, ce amară decepţie! Ai săi nu l-au înţeles. Israelitul pe care l-a mustrat di| pricină că-l nedreptăţea pe unul din fraţii săi l-au respins. Iată, aşadar, în ce adîncime l-au cufundat cu trei paşi însemnaţi: „n-a vrut să fie numit fiul fiicei lu Faraon”; „a vrut mai bine să sufere împreună ci poporul lui Dumnezeu”; „a socotit ocara lui Hristos a o mai mare bogăţie decît comorile Egiptului”, adica renunţare, alegere, socotire!

De frica lui Faraon, Moise fuge în Madian. Se opreşte lîngă o fîntînă şi începe să reflecteze asupra asprei soarte care îi fusese rezervată. Gînduri negre și frămîntă în mintea lui, dar nu se pierde şi nu se lasi în voia lor. Observînd tratamentul aplicat fiicelor lu Reuel, Moise îşi neglijează propria suferinţă şi vine îr ajutor, păstrîndu-şi astfel caracterul de eliberator şi de servitor.

Cum au fost posibile toate acestea? ,Avea ochi pironiţi spre răsplătire” (Evrei 11.26). Privirile lui nu erau concentrate asupra celor petrecute pînă atunci nici spre ceea ce putea să i se întîmple în curînd. Nu se gîndea la avantajele pierdute, nici nu se lăsa copleşii de încercarea care venise peste el. Chiar la fîntîna lui Madian, în clipele cele mai grele, faptele sale dovedesc o inimă plină de pace şi de credinţă. El priveşte mult mai departe, mult mai sus, pentru că drumul pe care se angajase avea să-1 ducă la cîntarea plină de triumf de la Marea Roşie, la revelaţiile de pe Sinai, la slava care urma să-i acopere faţa, la părtăşia de pe muntele Pisga şi, în sfîrşit, la glorioasa apariţie de pe muntele Transfigurării.

Lucrurile au însă şi o altă faţă. Mergînd la fraţii săi, Moise n-a întrebat pe Domnul. Momentul hotărît Dumnezeu nu sosise nici pentru popor, nici pentru el insuşi. Bizuindu-se pe forţele sale, nu era scutit de frica de oameni. Dimpotrivă, „s-a uitat în toate părţile” (P.xod 2.12). Acum însă, în linişte, departe de zarva lumii, singur cu Dumnezeu, el va fi format ca păstor, cum au fost pregătiţi înainte de el Iacov şi Iosif, iar mai târziu David. Credinţa lui Moise era reală şi profundă, dar el avea nevoie de şcoala lui Dumnezeu.

Viziunea la 80 de ani

„Se apropia vremea cînd trebuia să se împlinească făgăduinţa pe care o făcuse Dumnezeu lui Avraam. Norodul a crescut şi s-a înmulţit în Egipt” (Fapte 7.17). Anii formării caracterului lui Moise se scurseseră. Dumnezeu avea acum în mînă o unealtă corespunzătoare. Pustia a fost pentru Moise ceea ce a fost temniţa pentru Iosif, ceea ce aveau să fie Cherit şi Sarepta pentru Ilie sau Arabia pentru Pavel.

Dumnezeu îngăduie uneori să trecem prin situaţii deosebit de dificile. Sîntem pur şi simplu scoşi din lucrare şi puşi la o parte. Ce este de făcut atunci? Să ne pierdem cumpătul? Nicidecum, ci să răscumpărăm vremea, cercetînd mai adînc Cuvîntul Vieţii, ca să ne săturăm sufletul cu bucatele grase şi miezoase ale Domnului și să învăţăm în şcoala suferinţei ceea ce n-am putut învăţa în mijlocul activităţii febrile care caracterizează timpul nostru. Procedînd altfel nu vom avea mare folos de pe urma încercărilor. Canalizîndu-le în direcţia voită de Dumnezeu vom cîştiga şi noi, crescînd în omul dinăuntru, iar Tatăl nostru va fi proslăvit, pentru că, formaţi prin greutăţile vieţii, vom sluji mai bine fraţilor noştri.

Dumnezeu, după ce l-a modelat pe Moise după placul voii Sale, Se descopere acum şi-1 cheamă în serviciul Său, pentru care 1-a predestinat. Sînt în viaţă momente extraordinare, momente de răscruce, adesea unice, cînd inima noastră simte prezenţa lui Dumnezeu într-un mod aparte, cînd mîna Lui sfîntă ne atinge cu căldură deosebită şi cînd îi auzim clar glasul Său duios. Această întîlnire cu Dumnezeu va determina mersul nostru pe pămînt şi destinul nostru în veşnicie. Viaţa va fi roditoare sau stearpă, după cum a fost atitudinea noastră, de ascultare sau de respingere a cuvintelor Sale.

Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Acum, vino, Eu te voi trimite” (Exod 3.10). Ceasul Domnului a sosit. Altădată voise s-o ia înainte, acum însă, deşi aude apelul, totuşi şovăie. Dumnezeu nu spune: „Du-te!”, ci „Vino!” Slujitorul nu este trimis singur, ci în intimitatea şi compania Stăpînului său. însă Moise nu este dispus să se conformeze. El ridică în faţa lui Dumnezeu 4 obiecţii: „Cine sînt eu?” (versetul 11), nu sînt capabil, nu sînt pregătit, nu ştiu cum să procedez … Cîte scuze asemănătoare n-au rostit de-a lungul veacurilor buzele celor chemaţi de Dumnezeu? Cuvintele: „Eu voi fi cu tine” constituie un răspuns hotărît, care ar trebui să satisfacă pe orice slujitor ascultător. Un Ghedeon, un Ieremia, apostolii aflaţi la picioarele Domnului Hristos cel înviat, toti aceştia au auzit cuvintele de mai sus şi au probat prin experienţe fericite şi valoroase prezenţa nelipsită a Domnului alături de cel credincios.

Însă pentru Moise, această promisiune n-a fost suficientă. El găseşte o nouă scuză: cînd fiii lui Israel mă vor întreba care e numele Domnului care mi S-a arătat, ce le voi spune? Dar Domnul îndurător şi milostiv i Se descoperă slujitorului Său care obiectează mereu, prin cuvintele: „Eu sînt Cel ce sînt”. Da, Domnul este Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine, Cuvîntul care era la început cu Dumnezeu, Isus Hristos însuşi, acelaşi ieri, azi și în veci.

Toate indicaţiile îi sînt date lui Moise, însă el nu se dă bătut şi adaugă: „Dar iată că ei nu mă vor crede” (Exod 4.1). Dumnezeu îi dă atunci trei semne menite să-i acrediteze misiunea: toiagul prefăcut în şarpe, pe care Moise îl putea apuca de coadă, pentru a ilustra puterea pe care Dumnezeu poate s-o atribuie slujitorului Său în faţa puterii vrăjmaşului; mîna umplută de lepră odată pusă în sîn şi apoi curăţită, ca dovadă că numai Dumnezeu poate vindeca pe lepros şi pe păcătos; apele Nilului, de o importanţă vitală pentru egipteni, transformate în sînge, simbol al judecăţii care avea să atingă acest popor răzvrătit. Dar nici după toate aceste semne Moise nu se arată dispus de plecare. El spune: „Ah, Doamne! Eu nu sînt un om cu vorbirea uşoară …” (Exod 4.10). Cînd a ieşit de la curtea lui Faraon, Moise era un om puternic în cuvinte, însă anii petrecuţi în pustie nu i-au permis să se folosească de acest dar al elocventei. Domnul îi răspunde: „Voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce trebuie să spui”.

Dar Moise obiectează încă odată, deşi, ce-i drept, cu o voce mai slabă: „Ah, Doamne! Trimite pe cine vei vrea să trimiţi” (versetul 13). Însă constrîns de mînia Domnului cedează şi porneşte să ceară permisiunea socrului său pentru a se întoarce în Egipt; se pregăteşte de călătorie. Se pare totuşi că în Madian el întîrzie, încît Domnul este nevoit încă o dată să-l cheme la ordin: „Du-te, întoarce-te în Egipt!” (Exod 4.19).

Pe drum, Moise primeşte noi instrucţiuni. Rămînea, totuşi, un obstacol secret, profund, un păcat poate neînsemnat, însă Dumnezeu nu poate admite nici un compromis în viaţa slujitorului său, mai ales acolo unde Cuvîntul Său fusese atît de clar rostit. Ca o concesie faţă de madianiţi sau, probabil, faţă de Sefora, Moise nu şi-a tăiat fiul împrejur. În praful şi gălăgia produse de caravana sa, Moise cade grav bolnav şi este pe punctul de a muri. Sefora înţelege degetul lui Dumnezeu şi cedează, pentru a împlini ritualul tăierii împrejur care fusese neglijat pînă atunci. Restaurat sufleteşte şi trupeşte, Moise merge în întîmpinarea lui Aaron pentru a îndeplini împreună lucrarea încredinţată de Dumnezeu. După toate aparenţele, Sefora se retrage la tatăl ei şi se va alătura soţului la muntele lui Dumnezeu (Exod 18.5).

Ce s-ar fi ales cu Moise dacă n-ar fi ascultat în ziua supremă a vieţii sale? Ar fi rămas în Madian ca un simplu păstor despre care nu s-ar mai fi auzit niciodată. Israeliţii ar fi continuat să sufere asuprirea egipteană, dacă nu şi-ar fi căutat cumva o unealtă pentru eliberarea lor. Constrîns de minunatul apel divin, Moise a răspuns şi, de-a lungul anilor, a făcut progrese însemnate în cunoaşterea Celui ce i S-a escoperit ca Dumnezeu al harului în „rugul aprins” (Deuteronom 33.16).