Iov
17.1‑16

În durerea lui, Iov nu vede altă ieşire decât moartea: şi o cheamă în ajutor. Pentru prietenii săi, aceasta ar fi trebuit să fie o dovadă că el nu avea conştiinţa încărcată. Dacă ar fi fost vinovat, cum îl acuzau ei, ar fi trebuit să‑i fie teamă să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu.

Cuvintele lui devin tot mai sfâşietoare: „Am ajuns ca unul de scuipat în faţ㓠(v. 6). Această insultă dezgustătoare şi josnică a fost aruncată Salvatorului nostru (Isaia 50.6; Marcu 14.65; 15.19). Omul şi‑a arătat toată josnicia de care este capabil insultându‑L în mod atât de laş pe Cel care era fără apărare şi care, de bunăvoie, Se afla în cele mai mari adâncimi!

„Oamenii drepţi vor fi uimiţi de aceasta“, continuă Iov (v. 8). Ce lucru de neînţeles, în adevăr, să‑l vezi „pe cel drept părăsit“ (Psalmul 37.25)...! Un astfel de spectacol risca să răstoarne încrederea multora în dreptatea lui Dumnezeu (comp. cu Psalmul 69.6). „Planurile mele s‑au năruit, – striga Iov – gândurile dragi ale inimii mele... “ (v. 11).

Se întâmplă uneori ca Dumnezeu să Se pună de‑a curmezişul căilor noastre, pentru a ne determina să ne cercetăm inima şi să descoperim acolo proiecte cu care cochetăm fără aprobarea Lui (Proverbe 16.9; 19.21): să fim siguri că, atunci când El închide o uşă în faţa noastră, o face pentru că ştie că nu se află nimic bun pentru noi dincolo de ea!