5

Aprilie

DIMINEAŢA

Şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus. Luca 23:26

Vedem în Simon ducând crucea o imagine a lucrării bisericii şi din toate generaţiile; ea a fost purtătoarea crucii lui Isus. Observă deci, creştine; Isus nu a suferit ca să te scutească pe tine de suferinţă. El a purtat o cruce, nu ca să scapi tu, ci ca să-o poţi îndura. Christos te salvează din păcat, dar nu şi din durere. Aminteşte-ţi acest lucru, şi aşteaptă-te să suferi. Să ne mângâiem însă cu următorul gând: în cazul nostru, ca şi în al lui Simon, nu purtăm crucea noastră, ci a lui Christos. Când eşti chinuit pentru credinţă sau când religia aduce încercarea ridicolului asupra ta, aminteşte-ţi că nu este crucea ta, ci crucea lui Christos. Ce fericit eşti că poţi purta crucea Mântuitorului! Porţi crucea după El. Ai o tovărăşie binecuvântată; cărarea ta poartă urmele paşilor Domnului tău. Urma umerilor Săi însângeraţi este întipărită pe cruce. Este crucea Sa, şi El merge înaintea ta ca un păstor înaintea oilor. Ia-ţi crucea în fiecare zi, şi urmează-L. Nu uita că porţi această cruce în tovărăşie. După părerea unora, Simon a purtat doar un capăt al crucii, şi nu întreaga cruce. Acest lucru este foarte posibil; Christos a dus partea cea mai grea, lemnul transversal, iar Simon a dus capătul, care era mai uşor. Cu siguranţă că la fel faci şi tu. Duci capătul mai uşor, fiindcă Isus poartă greul. Şi aminteşte-ţi că, deşi Simon a purtat crucea puţin timp, acest fapt i-a oferit onoare veşnică. Crucea pe care o purtăm ne este dată pentru puţină vreme, şi apoi vom primi coroana de slavă. Cu siguranţă vom iubi crucea şi, în loc să ne ferim de ea, o vom socoti o comoară, fiindcă ea „lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă" (2 Corinteni 4:17).

SEARA

Smerenia merge înaintea slavei. Proverbe 15:33

Umilirea sufletului aduce întotdeauna o binecuvântare. Dacă ne golim inimile de egoism, Dumnezeu le va umple cu dragostea Sa. Cel care doreşte o părtăşie apropiată cu Christos trebuie să-şi amintească cuvântul Domnului „iată spre cine-mi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă si are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu" (Isaia 66:2). Dacă vrei să te înalţi spre cer, umileşte-te. Nu spunem despre Isus „a coborât ca să poată urca"? Aşa trebuie să faci şi tu. Trebuie să te apleci ca să poţi creşte, fiindcă cerul are cea mai dulce părtăşie cu sufletele umile, şi numai cu ele. Dumnezeu nu va refuza nici o binecuvântare unui suflet umil. „Ferice de cei săraci în Duh, căci a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5:3) este o făgăduinţă care conţine toate comorile şi bogăţiile. Întregul tezaur al lui Dumnezeu va fi dăruit sufletului care este destul de umil ca să-1 primească tară să se înalţe. Dumnezeu ne binecuvântează pe toţi în măsura în care este sigur pentru noi să fim binecuvântaţi. Dacă nu primeşti o anumită binecuvântare, este din cauză că nu este bine pentru tine s-o ai. Dacă Tatăl tău ceresc ar îngădui ca sufletul tău mândru să câştige o victorie în războiul Său sfânt, ţi-ai însuşi singur coroana şi, când ai întâlni un nou duşman, ai cădea. Eşti ţinut jos pentru propria ta siguranţă. Când un om se umileşte sincer şi nu îndrăzneşte să dorească nici un dram de înălţare, nu există limită în ceea ce poate face Dumnezeu pentru el. Umilinţa ne pregăteşte pentru binecuvântarea lui Dumnezeu şi ne echipează pentru relaţiile cu semenii. Adevărata umilinţă este o floare rară care îţi înmiresmează grădina. Este un sos cu care poţi asezona orice fel de mâncare, pentru că îmbunătăţeşte totul. Fie că se roagă, slăveşte, lucrează sau suferă, sarea umilinţei nu poate fi niciodată prea multă.