Bărbaţii ale căror nume sunt scrise la începutul acestui capitol sunt cei care şi-au pus sigiliul la în­che­ie­rea legă­mân­tului cu Domnul. Ştim că şi Dum­ne­zeu Îşi are sigi­liul Său: Duhul Sfânt. El este aplicat pe cel răscum­părat, ca marcă de proprietate prin care Domnul îl recu­noaşte şi declară: Iată-l pe Ťunul care-Mi aparţineť (Efeseni 1.13; 4.30). „Este al Meu“ (comp. Exod 13.2 cu Isaia 43.1). Oare poate El să recunoască în felul acesta pe fiecare cititor al acestor rânduri?

Dar, în timp ce propriile sigilii nu le pot conferi însoţitorilor lui Neemia puterea de a împlini cele la care s-au angajat (comp. 10.39 cu 13.10,11), Duhul Sfânt este nu numai sigiliul, ci şi pute­rea prin care creştinul ac­­ţionează în acord cu voia lui Dumne­zeu (Ef. 3.16).

Întreaga naţiune s-a alăturat condu­cătorilor ei. Cu­noaş­terea legii (dobândite curând) nu rămâne la stadiul teoretic pen­tru ei, ci îi duce, pe rând, la curăţire, la respectarea sabatului şi a anului de odihnă al pămân­tului (fiecare al şapte­lea an), apoi la serviciul în templu şi la respectarea instrucţiunilor privind cele dintâi roade şi zeciuielile. „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi“, spunea Domnul Isus (Ioan 13.17).