26

Noiembrie

Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Psalmul 103.12

Aşa va vorbi rămăşiţa lui Israel în zilele din urmă despre bunătatea şi milostenia lui Dumnezeu. Dar şi nouă ni s-a prezentat Dumnezeu în milostenia Lui, şi noi avem multe pricini să lăudăm Numele Lui. Fărădelegile noastre care ne despărţeau de Dumnezeu, au fost îndepărtate de El atât de mult cât este răsăritul departe de apusul Soarelui. Aşa cum aceste două nu se întâlnesc, nu se pot uni, tot aşa nici păcatele noastre nu mai sunt luate în seamă de Dumnezeu. „Şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor şi nici de fărădelegile lor" (Evr. 10.17). Dacă ne gândim că aceasta este spusă tocmai de rămăşiţa lui Israel şi că în versetul nostru este prima dată amintit răsăritul, înţelegem încă un gând frumos.
La cortul întâlnirii - locuinţa lui Dumnezeu pe acest pământ intrarea şi curtea au fost aşezate totdeauna către răsărit. In schimb în apus era Sfânta Sfintelor - acolo trăia Dumnezeu în nor care era aşternut peste chivot - şi numai o dată pe an era posibil ca marele preot să intre şi atunci nu fără sânge. Poporul stătea departe - în răsărit - în ziua ispăşirii când intra marele preot. Oricât de mare ar fi fost dorinţa israelitului ca să intre în prezenţa lui Dumnezeu nu ar fi fost posibil. Păcatul mărea această depărtare şi împiedica apropierea.
După ce Domnul Isus a isprăvit lucrarea Sa pe Golgota perdeaua din templu care despărţea Sfânta Sfintelor s-a rupt în două de sus în jos şi în felul acesta în faţa lui Dumnezeu s-a isprăvit ceea ce era de făcut pentru păcatele noastre. Noi acum putem să ne apropiem de El şi să-I aducem adorarea care El singur o merită.
Noi suntem răspunzători să recunoaştem şi să ne găsim locul în Adunarea lui Dumnezeu care nu este o organizaţie meşteşugită de om ci un Trup viu, format prin Duhul Sfânt.