Se pare că aici Cronicile şi-au pierdut dintr-o dată carac­terul de carte a harului! În afara ex­cepţiilor jus­tificate de evenimente, cartea a aco­perit sistematic până acum greşelile poporului şi ale împăratului său, ca să sublinieze, prin con­trast, tot binele ce se putea găsi. Să remarcăm în trecere că acesta este un lucru pe care şi noi tre­buie să-l facem totdeauna (citiţi 1 Petru 4.8).

Paginile de care ne apropiem acum sunt în con­trast cu „lucrurile bune“ pe care Dumnezeu a ţinut să ni le arate până la acest punct (12.12; 19.3). De acum înainte, aco­pe­rirea relelor lui Ioram şi ale succesorilor lui nu mai este posibilă. Acest împărat, ginere al lui Ahab şi al Izabelei, ucigaş (v. 4) şi închinător la idoli, îl forţează pe Iuda să adore falşii dum­nezei. Este o realitate gravă, care are rolul de a sublinia îndelunga răb­dare a lui Dumnezeu faţă de sărmanul Său popor. Astfel, harul continuă să strălucească în această carte cu mai multă mă­reţie peste întunericul care se lasă asupra împără­ţiei lui Iuda. Harul se va înmulţi şi mai mult decât pă­catul (Romani 5.20).

O scrisoare de la Ilie soseşte la Ioram pentru a-i reca­pitula crimele şi pentru a-l avertiza cu privire la pedeapsa divină. Şi aceasta nu va întârzia să se împlinească.