Această zi, a treisprezecea a lunii Adar, care trebuia să marcheze pentru totdeauna masacrul şi dispariţia lui Israel, a devenit, din contră, ziua comemorării triumfului lor şi a anihilării vrăj­ma­şilor lor. Soarta acestor vrăjmaşi este o dovadă tragică a faptului că atacurile ţintite asu­pra poporului lui Dumnezeu nu rămân nepedepsi­te. Cel care-i atinge „se atinge de lumina ochilor Lui“ (Zaharia 2.8; vezi Psalmul 105.12-15).

Am putea fi noi subiecte ale unei iubiri mai puţin afectuoase, noi, care suntem parte a poporu­lui ceresc, Mireasa lui Hristos? Israelul în cap­ti­vi­tate manifestă clar semnele unei naţiuni „îm­prăş­tiate şi pustiite”, ale unui popor „înfricoşător de la începu­tul lui”, ale unei naţiuni „care tot aşteaptă şi este căl­cată în picioare“ (Isaia 18.2). Dumnezeu, Căruia acest popor Îi este preţios, deoarece Mântuito­rul lumii Se naşte din el, Îşi va pune în acţiune atotputernicia ca să-i scape, pe ei, un neam călcat în picioare de lume.

Ce bogată este cartea Estera, despre care îna­inte am fi putut crede că oferă puţin pentru zidirea noastră! Ce loc Îi oferă ea, ilustrativ, Domnului Isus umilit şi înălţat! Ce orizont deschide ea asupra viitorului lui Israel, asupra odih­nei şi bucuriei lor (v. 17), bucurie a împărăţiei care-i aşteap­tă în finalul tuturor suferinţelor!