De la începutul acestei cărţi îl vedem pe mi­ze­rabilul Ahazia făcând încă un pas mai depar­te în idolatrie. Îmbolnăvindu-se, trimite soli la Baal-Zebub (domnul muştelor sau al murdăriei), ca să-l întrebe. Fapt cu atât mai sinistru cu cât, în spatele acestui idol, se află Satan care se face ado­rat – el, pe care iudeii îl vor numi Beelzebul, căpetenia demonilor (Matei 12.24)!

Atunci, din partea Domnului, sfârşitul lui Ahazia este hotărât şi Ilie are misiunea să i-l anunţe, precum altădată tată­lui acestuia. Dar, în timp ce Ahab ma­nifes­tase o oarecare smerenie, Ahazia, din contră, nu se preocupă decât să-l prindă pe profet, chiar prin violenţă, dacă este nevoie. Ne ducem astfel cu gândul la faptele criminale ale unui alt îm­pă­rat, răutăciosul Irod, împotriva lui Ioan Botezătorul (pe care Cuvântul îl aseamănă frec­vent cu Ilie – comparaţi hainele lor în v. 8 şi Marcu 1.6). Aceas­tă re­voltă deschisă împotriva Domnului aduce imediat o pedeapsă solemnă.

Astfel Ahazia îl întrece pe tatăl său în răutate. El avusese înainte doar exemplul trist al părinţilor săi, Ahab şi Izabela. Dar ce să spunem atunci despre tinerii şi tinerele crescuţi de părinţi evlavioşi şi care, în pofida unui asemenea privi­legiu, s-au dus după idolii lumii?