Acuzatorii iudeilor au înţeles că n-ar fi fost în­ţelept să se opună ordinelor pe care le primiseră. Ei le execută prompt, dar cu re­sen­timentele care se sub­înţeleg.

Cu o asemenea protecţie din partea autorită­ţilor şi dispunând de noi mijloace materiale, bătrânii iudeilor în­cheie construirea templu­lui. Dar să remarcăm acest detaliu important: dacă ei prosperă, nu este datorită decretului lui Darius, ci „prin profeţiile lui Hagai profetul şi ale lui Zaharia, fiul lui Ido“ (v. 14). Tot aşa se prezintă şi situaţia celui credin­cios. Izvorul pros­perităţii lui nu se găseşte în împrejurările favorabile în care Dum­ne­zeu îl pune aici, pe pământ, ci în supu­ne­rea faţă de Cuvântul Dumne­zeului său.

Inaugurarea casei are loc cu bucurie. Totuşi, ce mare este contrastul faţă de inaugurarea primului templu, când s-au sacri­ficat douăzeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii de oi (2 Cro­nici 7.5). Nu se face nici o menţiune aici cu privire la foc coborând din cer sau la glorie umplând casa, deoarece chivotul lui Dumnezeu fusese pier­dut; el nu va mai fi regăsit.

După dedicarea Casei, Paştele şi sărbătoarea Azimelor se ţin în luna întâi. În pofida slăbiciunii lor, Dumnezeu a bucurat inimile acestor sărmani iudei, după întoarcerea lor din exil.