Iov
6.1‑30

Fiecare cuvântare a vreunuia dintre prietenii lui Iov face loc unui nou răspuns din partea acestuia. Patriarhul este conştient de faptul că durerea lui peste măsură a fost aceea care l‑a făcut să pronunţe „cuvinte pripite“ (v. 3). Să fim atenţi şi noi la ceea ce poate să ne scape într‑o izbucnire de iritare ... sau de mânie (Proverbe 29.20).

„Care îmi este sfârşitul, ca să mai am răbdare?“, întreabă Iov în v. 11. „Răbdarea lui Iov“, despre care aduce mărturie epistola lui Iacov, nu a ţinut decât până la a şasea încercare. El dorea să‑şi poată cunoaşte „sfârşitul“ sau, mai degrabă, „sfârşitul dat lui de la Domnul“, dar mai înainte de aceasta era neapărată nevoie ca răbdarea să‑şi fi făcut „desăvârşit“ lucrarea în el. Iar cea care produce răbdarea este încercarea credinţei (Iacov 1.3,4; 5.11).

Ca şi Iov, suntem întotdeauna nerăbdători să ştim care va fi sfârşitul celor ce ni se întâmplă, dar Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, nu ne descoperă, în general, mai dinainte lucrul acesta, pentru a putea ajunge să învăţăm adevărata răbdare, cea care nu cere întâi să înţeleagă, pentru a ne putea apoi supune sau bizui pe El. Iov a învăţat o primă lecţie, că nu se poate ajuta singur şi că orice înţelepciune „a fost alungat㓠de la el (v. 13). Ar fi bine dacă am învăţa‑o şi noi. Şi nu trebuie nicidecum să trecem prin multe suferinţe pentru a ne‑o însuşi, ci doar să credem simplu ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu.