1

Aprilie

Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre. Romani 5.3

Lauda omului natural (firesc) este în floare, fie pentru puterea sa, fie pentru bogăţia sa (Ier. 9.23). Dar aceasta este ceva neplăcut pentru Dumnezeu. Iacov ne scrie că toată lauda este rea. Omul lumesc se laudă cu lucrările sale pe care le face în independenţa sa faţă de Dumnezeu; dar fiecare independenţă Îl necinsteşte şi Îl întristează pe Dumnezeu.
Dar cu ce se laudă credinciosul? El se laudă cu acele lucrări pe care Dumnezeu i le dăruieşte prin har. El are pacea cu Dumnezeu. Calea creştinului aduce cu sine şi necazuri. Apostolul Pavel spune în Fapte 14.22 „că în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri" şi el însuşi a avut parte de multe necazuri.
Nu-i de mirare când, creştinul se laudă cu lucruri de care omul lumesc se teme? La fel omul lumesc se deosebeşte de creştin prin faptul că unul fuge de ceea ce celălalt caută: distracţiile şi anturajele. Ceea ce unul savurează, pe celălalt îl întristează, ceea ce unul numeşte viaţă pentru celălalt este moarte. Răbdarea creştinului în necazuri aduce biruinţa şi biruinţa aduce nădejdea. Ce însemnată este deci îmbărbătarea din Romani 12.12: „Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz; stăruiţi în rugăciune.
Pe calea supunerii, credinciosul învaţă să înfrunte necazurile, dar mai învaţă şi îndurarea Domnului său care va găsi în curând împlinire.
Ori de câte ori apar obstacole între inima creştinului şi Domnul, negreşit că nu se poate bucura de starea de faţă a Domnului, ci suferă în faţa greutăţilor ce-l năpădesc, după cum un nor, care vine în dreptul Soarelui, ne lipseşte pentru câtva timp de razele Iui. Norul însă nu face Soarele să nu mai lucească, ci ne face doar să nu-l mai vedem. La fel se întâmplă când ne întristăm din pricina necazurilor, greutăţilor şi piedicilor, care ne acoperă de strălucirea feţei Tatălui nostru. Pentru Dumnezeul nostru nici o greutate nu este prea mare, la El totul este posibil.