16

Septembrie

DIMINEAŢA

Părtaşi firii dumnezeieşti. 2 Petru 1:4

Să fii părtaş firii dumnezeieşti nu înseamnă, desigur, să devii Dumnezeu. Acest lucru nu se poate întâmpla. Esenţa dumnezeirii nu poate fi împărtăşită de fiinţele create. Între creatură şi Creator trebuie să existe o prăpastie fixată în respectul esenţei. Dar, aşa cum primul om Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi noi, prin reînnoirea Duhului Sfânt, suntem făcuţi după chipul Celui Prea înalt într-un sens divin, şi suntem părtaşi firii dumnezeieşti. Suntem prin har, făcuţi ca Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire" (1 loan 4:16). Noi devenim iubire: „oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu" (vers. 7). Dumnezeu este adevăr; noi devenim adevăr, şi iubim ceea ce este adevărat. Dumnezeu este bun, şi ne face buni prin harul Său, ca să devenim „cei cu inima curată", care „îl vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5:8). Mai mult, devenim „părtaşi firii dumnezeieşti" într-un sens mai înalt — de fapt, într-un sens cât se poate de înalt, devenim absolut divini. Nu devenim noi mădulare ale trupului lui Christos? Da, acelaşi sânge care curge în cap curge şi în mână, şi aceeaşi viaţă care îl impulsionează pe Christos impulsionează şi poporul Său, fiindcă „voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Christos în Dumnezeu" (Coloseni 3:3). De parcă nu ar fi destul, suntem şi căsătoriţi cu Christos. El s-a legat de noi prin legământul dreptăţii şi credincioşiei, şi cel care se uneşte cu Domnul devine un singur trup cu El. O, minunat mister! Noi îl privim, dar cine l-ar putea înţelege? Una cu Isus - mai aproape de El decât mlădiţa de butuc, suntem o parte a Domnului, a Mântuitorului şi Răscumpărătorului nostru! În timp ce ne bucurăm de acest lucru, să ne amintim că cei care sunt făcuţi „părtaşi firii dumnezeieşti" vor manifesta relaţia lor înaltă şi sfânta în părtăşia cu ceilalţi. Din umblarea lor zilnică şi vorbirea lor, va fi evident că ei au „fugit de stricăciunea care este în lume, prin pofte " 02 [ Petru 1:4). O, dă-ne mai multă sfinţenie divină!

SEARA

Oare o mare sunt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu? Iov 7:12

Ciudat că Iov l-a întrebat aşa ceva pe Dumnezeul El se simţea prea neînsemnat ca să fie atât de păzit şi vegheat, şi spera că nu era atât de neascultător încât să o merite. Întrebarea era firească din partea unui om înconjurat de nenorociri insuportabile. Cu toate acestea, întrebarea este pusă în aşa fel încât să capete un răspuns umilitor. Este adevărat că omul nu este o mare, dar este măi tulburător şi mai neascultător decât marea. Marea îşi respectă marginile. Nu trece de limitele ei, chiar dacă limita este o plajă de nisip. Puternică cum este, ascultă divinul „până aici" (Iov 38:11). Chiar şi atunci când urlă în mijlocul furtunii, ea respectă cuvântul lui Dumnezeu. Insă omul încăpăţânat înfruntă cerul şi apasă pământul. Nu există limite pentru mânia lui răzvrătită. Marea, ascultând luna, vine şi se retrage cu o continuă regularitate, şi prin aceasta demonstrează o ascultare activă, dar şi pasivă. Numai omul trece de domeniul lui. El doarme la datorie, leneş atunci când ar trebui să fie activ. El nu va veni şi nici nu va pleca la porunca divină, ci va prefera să facă ce nu trebuie şi să lase nefăcut ceea ce i se cere. Fiecare picătură din mare, orice fărâmă de spumă, orice scoică şi orice pietricică simte puterea lui Dumnezeu, şi se mişcă de îndată. Dacă firea noastră ar avea a mia parte din ascultarea lor! Din zilele părinţilor noştri, şi din zilele proorocilor, marea a rămas unde era, izbindu-se de aceleaşi stânci, cu acelaşi zgomot. Ştim unde să o găsim. Ea nu îşi uită patul, şi vuietul ei neîncetat nu se schimbă. Dar omul unde este — omul uşuratic, plin de deşertăciune? Poate înţeleptul să ghicească prin ce nebunie va fi înşelat în ascultare? Avem nevoie de mai multă pază decât marea, fiindcă suntem mult mai răzvrătiţi. Doamne, condu-ne spre gloria Ta. Amin.