Din punct de vedere istoric, cartea Neemia este ultima privire pe care Vechiul Testament ne per­mite s-o arun­căm asupra poporului Israel. Eveni­mentele descrise în ea încep la circa treizeci de ani după cele relatate în cartea Estera şi la trei­sprezece ani după întoarcerea lui Ezra. În conse­cinţă, învăţăturile ei ne sunt potrivite în special nouă, creştinilor „peste care au ajuns sfârşi­turile vea­curilor“ (1 Cor. 10.11). Ce popor demn de compă­ti­mit! El se afl㠄în mare necaz şi în ruşine“, după relatarea câtorva călători (v.3). Însă Dumnezeu a pregătit pe cineva care va pune la inimă această situaţie. Este Neemia! Acest om este sensibil la suferinţele şi la umi­linţa celor „care au rămas, care au scăpat din capti­vi­tate“ şi măr­turiseşte înaintea Dom­nului păcatele care le-au cauzat situaţia. Ezra făcuse şi el acelaşi lucru (Ezra 9). Dum­ne­zeu alege întot­dea­una, din mijlocul celor care iubesc poporul Său, instrumente ale eliberării lor.

Dar să ne fixăm ochii asupra Unuia mai mare decât Neemia. Cine a pus la inimă condiţia dispe­rată a lui Is­rael şi a lumii în general, dacă nu În­suşi Fiul lui Dumne­zeu? El a înţeles starea noastră mizerabilă, a pătruns până în acel abis al păcatului în care căzusem şi a venit să ne scoată din el.