Neemia a ajuns la Ierusalim având scrisori din partea împăratului. El începe prin a inspecta zidurile sau, mai degrabă, ceea ce mai rămăsese din ele. Fraţii lui îi relata­seră despre ele (1.2-3), dar el vrea să evalueze per­sonal ex­tin­­derea stri­că­­­ciunilor. Consternarea îl copleşeşte înaintea aces­­tei privelişti cu care, în ce-i priveşte, locuitorii Ierusa­li­mu­lui se obişnuiseră! Fără nici o îndoială, şi noi, creş­tinii, ne aflăm în pericolul de a înceta să ne mai întristăm de situaţia de ruină în care Bise­ri­ca responsabilă se găseşte astăzi. Nici un zid nu o protejează împotriva invaziei din partea lumii şi o astfel de stare serveşte per­fect scopurilor vrăjmaşilor ei.

În timpul lui Zorobabel şi al lui Ezra, aceşti vrăjmaşi ai lui Israel se numeau Bişlam, Tabeel ... Tatnai, Şetar-Boznai şi însoţitorii lor. Sub Neemia, Israel se confruntă cu Sanbalat, Tobia şi Gheşem. Dia­volul foloseşte o vari­e­tate de lucrători. El îşi în­no­ieşte mereu Ťpersonalulť. Scopul lui însă este întot­deauna acelaşi: să menţină popo­rul lui Dum­nezeu în înjosire şi în sclavie.

Neemia ştie ce trebuie făcut ca să-i îndemne pe băr­baţii din Ierusalim. Numele lui înseamnă: Domnul a mân­gâiat (sau ŤMângâierea Domnuluiť, cap. 1 v.1 notă). El primeşte acest răspuns îmbucurător şi încurajator: „Să ne ridicăm şi să reconstruim!“ (v. 18).