Proverbe
1.20‑33

Înţelepciunea şi‑a luat ca obligaţie educarea „fiilor“ ei (a ucenicilor ei), însă, în aceeaşi măsură, ea se îndreaptă şi spre cei din afară, pentru a‑i invita şi pe alţii să devină ucenici. Dumnezeu nu a dat Cuvântul Său numai pentru îndrumarea (sau: instrucţia, corectarea, disciplinarea, atenţionarea) celor credincioşi. Biblia este în acelaşi timp Evanghelia harului, care le arată celor neconvertiţi calea mântuirii. Priviţi Înţelepciunea – şi prin ea pe Domnul Isus – cum caută cu stăruinţă sufletele, pretutindeni pe unde sunt ele rătăcite! Sunt cunoscute acele locuri zgomotoase, în care lumea petrece pentru a uita, mai cu seamă dacă le vom fi frecventat şi noi înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu. Pentru a‑Şi face auzit glasul peste toată această gălăgie, Înţelepciunea strigă (comp. cu Ioan 7.37 şi 12.44); şi acest Cuvânt pe care Dumnezeu îl vesteşte pretutindeni are un dublu efect: mântuire pentru unii şi condamnare pentru alţii (comp. cu Fapte 17.32‑34).

Pentru cei care refuză să asculte (şi, vai, sunt numeroşi aceştia), aceeaşi voce care astăzi face să răsune chemarea stăruitoare a harului va deveni într‑o zi ironică şi cutremurătoare (v. 26). Atunci va fi prea târziu (comp. v. 28 cu Amos 8.12). Însă cei care ascultă vor locui în siguranţă, fără să se teamă de judecată (v. 33), şi vor fi beneficiarii promisiunii din v. 23: „Voi revărsa Duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele...“