Iov
7.1‑21

O privire îndreptată spre strâmtorarea lui Iov – cel zdrobit în trup, chinuit în suflet, aflat faţă‑n faţă cu un Dumnezeu a Cărui tăcere îl umple de team㠖 le‑ar putea fi de folos acelora care trec prin descurajare, care nu înţeleg scopul încercării în viaţa lor. Iov ne mai învaţă, la sfârşitul cărţii sale, că sensul încercării nu poate fi cunoscut decât prin credinţă.

În finalul cuvântării, Iov nu i se mai adresează lui Elifaz, ci Domnului. El zugrăveşte pe scurt starea jalnică a omului pe pământ, folosind expresii care rezumă atât de bine experienţa umană: trudă, suspin, decepţie, sărăcie, frământare, amărăciune, strâmtorare, dezgust, deşertăciune... Dar cuvântul cheie încă nu fusese pronunţat, cel care, fie că‑l recunoaştem, fie că nu, exprimă cauza iniţială a nenorocirii omului. În cele din urmă, Iov strigă: „Am păcătuit“ (v. 20). Însă adaugă: „Ce Ţi‑am făcut?“, ca şi cum, pentru om, păcatul nu s‑ar rezuma decât la un singur lucru: sursă a mizeriei umane. De fapt, păcatul este mai întâi şi mai presus de toate o ofensă adusă lui Dumnezeu. Într‑o manieră generală, acesta este întreg mersul gândirii pe care Dumnezeu caută să o producă în cel pe care‑l încearcă: constatarea stării sale mizerabile, condamnarea păcatului şi mărturisirea în faţa lui Dumnezeu.

La întrebarea disperată din v. 17 şi 18, Psalmul 8 aduce un răspuns glorios, prezentându‑L pe Hristos, Fiul Omului, ultimul Adam (1 Corinteni 15.22,45).