„Tot aşa va fi Cuvântul Meu care iese din gura Mea: nu se va întoarce la Mine fără rod (literal: gol)“ spune Dom­­­­nul (Is. 55.11). Promisiunea aceasta se împli­neş­te aici. Potrivit instrucţiunilor divine, poporul, sub con­­­du­­ce­rea căpeteniilor, celebrează săr­bătoarea Cor­turi­lor cu o splen­doare mai mare chiar decât a celor mai im­pre­­sio­­nante zile ale lui Solo­mon. Prea ocupaţi de odihna pre­zen­tă, israeliţii uitaseră de Cel care avea să vină, şi acest pericol ne pândeşte şi pe noi. Dar acum, când slăbi­ciu­­nea şi ruina sunt atât de evidente, ochii li se îndreaptă mai uşor asupra bucuriei împărăţiei viitoare, iar carac­te­rul de străini (locuirea în corturi) este mai bine realizat. Pe noi, creştinii, situa­ţia de ruină prezentă trebuie să ne deter­mine să ne recunoaştem mai mult ca ori­când ca­racterul de străini şi să ne ajute să ne aţintim gândurile la bucuria îm­părăţiei care vine. La începutul capitolului 9, scena se schim­bă complet. Fiii lui Israel se strâng din nou într-o zi fixată. De data aceas­ta, scopul strângerii este măr­turisi­rea păcatelor lor. Exis­tă oare şi în vieţile noastre de cre­din­cioşi momente par­­ti­culare când avem de făcut bilan­ţul acţi­unilor nepo­tri­vite şi de a ne smeri? Unii cred că există motive să prac­ti­căm această punere în ordine în fiecare sâmbătă seara; alţii, la sfârşitul fiecărei zile. Nici unii nu au drep­­tate. Judecata de sine este o acţiune con­tinuă. Este necesar s-o îndeplinim de fie­care dată când Duhul Sfânt ne face conştienţi de păcat.