Exilaţii întorşi din Babilon erau foarte puţini la număr com­parativ cu cei care locu­i­au în ţară înainte de depor­tare. Ierusalimul, cu zidurile reconstruite pe fundaţiile an­te­rioare, nu reunea decât un număr infim de cetăţeni,  printre care şi pe aceia care reparaseră în dreptul case­lor lor. Se ia astfel decizia să se apeleze la voluntari, din Iuda şi din Beniamin, care să vină să locuiască în oraş. Nu­mele lor sunt menţionate. Dumnezeu îi onorează, în ade­văr, pe cei care, părăsindu-şi pământurile şi casele, vin să locuiască lângă san­c­­tuarul Său, din devotament pentru locul acela. Ei nu vor fi în pierdere, după cum anunţă Ps. 122.6: „Ierusalim: cei care te iubesc vor prospera“.

Promisiunile sunt făcute cu privire la Ierusalimul din tim­­pul împărăţiei de o mie de ani (Zaharia 2.4; Isaia 33.20 şi cap. 60), dar pro­mi­siunile care privesc cetatea sfân­tă, Ierusalimul ceresc, le întrec cu mult pe acestea. Dum­­nezeu, care a „pregătit-o“ pentru Hristos (Apoca­lip­sa 21.2), a „pregătit-o“ şi pentru aceia care-I aparţin şi care au renunţat la ideea de a avea o cetate perma­nentă în aceas­tă lume (Evrei 11.16). Această cetate minunată nu este construită ca să rămână goală, ci Dumnezeu Însuşi va locui în ea, în mij­locul alor Săi. Totuşi, o con­diţie este esen­ţială pentru a in­tra în ea, aceea de a avea „hainele spălate” prin credinţa în sângele Mielului (Apocalipsa 22.14). Aţi făcut aceasta?