Isaia
8.1‑22

Două mari personaje – şi totodată două subiecte importante – domină întreaga profeţie a lui Isaia: Unul, nespus de preţios şi de mângâ­ietor, este Mesia Însuşi. Celălalt, aflat la polul opus, este înspăimântătorul Asirian, puternicul vrăjmaş al lui Israel în zilele din urmă. Pentru că poporul L‑a refuzat pe Cel dintâi, va avea de‑a face cu cel de‑al doilea; pentru că au respins apele harului Celui care le‑a fost trimis (Siloam sau Siloe semnificând „Trimis“: Ioan 9.7), le rămâne ca, în judecată, să fie potopiţi de „apele puternice şi multe“ ale temutului împărat al Asiriei (v. 6,7). Cu toate acestea, pentru că este vorba de ţara lui Emanuel, Dumnezeu îi va zdrobi în final pe cei care se unesc pentru a o invada. Versetul 9 ne descrie care va fi în curând soarta acestor naţiuni aliate, temă astăzi la ordinea zilei (Isaia 54.15).

Pentru a păstra firul călăuzitor al acestor cuvinte profetice, să nu uităm că ele privesc atât poporul răzvrătit şi apostat, luat în întregime (v. 11,14,15,19...), cât şi rămăşiţa credincioasă, căreia Duhul i Se adresează deopotrivă aici.

Citarea v. 18 în Evrei 2.13 ne ajută să‑L vedem, în profet şi în fiii acestuia (7.3; 8.18), pe Hristos, prezentându‑Se înaintea lui Dumnezeu împreună cu „ucenicii“ Săi (v. 16): Lui nu‑I este ruşine să‑i recunoască şi să‑i numeasc㠄fraţii“ Săi (vezi Ioan 17.6; 20.17).