Psalmul 12

Psalmul 12 redă suferinţa unui suflet copleşit de sentimentul nedreptăţii care‑l împresoară. David, cel care l‑a compus, a avut nenumărate ocazii să o probeze personal. Duplicitatea şi ura geloziei lui Saul (1 Samuel 18.17...), intenţiile laşe ale locuitorilor Cheilei (1 Samuel 23.12), dubla trădare a zifiţilor (1 Samuel 23.19; 26.1), precum şi cea a lui Doeg edomitul (22.9‑10), cea mai mârşavă dintre ele, dispreţuitoarea nerecunoştinţă a lui Nabal (1 Samuel 25.10‑11), toate acestea nu‑l puteau lăsa pe David indiferent. Cu siguranţă, de fiecare dată a putut experimenta şi preţiosul răspuns divin: „voi pune în siguranţă pe cel împotriva căruia se sufl㓠(v. 5; comp. Psalmul 10.5).

Însă, în timp ce propria măsură de adevăr, în ce‑l privea pe David, nu era deloc perfectă (vezi 1 Samuel 20.6; 21.2), sfinţenia Domnului Isus Îi conferea în totalitate abilitatea de a percepe viclenia şi falsitatea vrăjmaşilor Săi (despre care Luca 20.20 ne dă un exemplu).

Cu cât un creştin va sta mai drept în lumină, cu atât va simţi mai mult atmosfera coruptă a acestei lumi. Tot aşa se va întâmpla şi la contactul cu limba mincinoasă, ipocrită şi orgolioasă a oamenilor (v. 2,3), iar aceasta îl va ajuta să aprecieze mai bine curăţia şi valoarea practică a cuvintelor Dumnezeului său (v. 6): „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17.17; Psalmul 119.140).