Ben-Hadad n-a ţinut cont de Domnul. În timp ce bea cu cei treizeci şi doi de împăraţi care-l ajutau, planul divin este pus în aplicare.

Ne putem întreba de ce Domnul vine în ajutorul imoralului Ahab, când acesta nici măcar nu-L cheamă. Dar nu este tocmai vocea dulce şi şoptită a harului cea căreia Dum­ne­zeu vrea să-i încerce din nou virtuţile? Scăpându-l pe Ahab şi pe poporul lui, Îşi propune să le arate că El este încă Dumnezeul lui Israel, cu toate că ei nu-L caută. Sirienilor le va demonstra că nu este nici Dum­ne­zeul munţilor, nici al câmpiilor, ci „Domnul ce­ru­lui şi al pământului“ (Fapte 17.24). Să remar­căm încă două detalii importante în v. 27: Înainte să meargă la luptă, copiii lui Israel sunt aprovizionaţi. Să nu ne ima­ginăm că ne putem confrunta cu adversarii noştri fără ca mai întâi să ne fi făcut provizii zilnice de pe pagini­le Cu­vântului. Apoi mica armată a lui Is­rael trebuie să expe­rimenteze că este fără putere, jalnică în ochii vrăj­maşilor ei, „ca două tur­me mici de capre“ înaintea mul­ţimii care umple ţara. Dumnezeu acţionează întotdeauna în aşa fel încât scăparea pe care o dă El să-I fie atribuită şi să-L glo­rifice. Puterea Lui se desăvârşeşte în slăb­iciu­ne        (2 Co­rin­teni 12.9).